Politologie. Note de curs 2.

Capitolul 2. Socialism şi Comunism


Precizări conceptuale
Termenul de socialism derivă din latinescul sociare care înseamnă a combina sau a împărtăşi. Termenul corelativ, mai tehnic, societas trimitea la ideea de comunitate, asociaţie, sau întovărăşire, şi are chiar conotaţie juridică desemnând o uniune contractuală între oameni liberi. Astfel cuvântul social are atât o semnificaţie contractualistă, cât şi una subiectivă/emoţională – se referă la relaţii de comuniune şi camaraderie.
O implicaţie imediată este legătura conceptului de social cu cel de popor (suveran). Dacă societatea este identificată cu întreaga comunitate, este în mod legitim echivalată cu poporul. În consecinţă, ’voinţa socială’ poate implica voinţa populară sau generală. Proprietatea socială este a întregului popor, participarea socială la guvernare este una populară, ş.a.m.d.
Conceptul politic de socialism apare pentru prima dată în 1832 în jurnalul La Globe editat de urmaşii lui Saint-Simon (1760-1825), deşi este menţionat succint câţiva ani mai devreme (1827) în revista britanică Co-operative Magazine. Este perioada în care urmaşii lui Robert Qwen (1771-1858) şi Saint-Simon încep să se refere la convingerile lor ca la unele socialiste, iar termenul se răspândeşte în Franţa, Belgia, şi Statele Germane.
Iniţial socialismul era asociat oarecum contradictoriu cu colectivismul, comunismul şi social-democraţia. Cu colectivismul, pentru că era văzut ca un instrument al unei politici publice, centralizate, şi regulatoare a economiei şi societăţii civile. Comunismul, mai vechi şi mai primitiv, se referea iniţial la comunităţile monahale şi tribale şi reprezenta o formă de reglare a consumului în mod egal, iar socialismul era specific societăţilor industrializate. Marx însă, în Manifestul Partidului Comunist, stabileşte o distincţie netă între comunismul revoluţionar şi socialismul utopic care era o doctrină burgheză. Social-democraţia era considerată la începutul sec. XX ,datorită partidului socialist german, echivalentul marxismului organizat. Bolşevicii înainte de a se transforma în partidul comunist al Uniunii Sovietice erau reuniţi în partidul social-democrat muncitoresc. Din 1920 încoace social-democraţia este legată de socialismul reformist şi de tradiţia social liberală. În concluzie, este foarte dificil să afirmăm că trăsătura principală a socialismului este colectivismul, că socialismul este profund diferit de comunism, sau că social-democraţia este un curent non-socialist. Trebuie de fiecare dată să avem în vedere contextul istoric în care folosim aceste concepte precum şi încărcătura ideologică specifică pe care le-o atribuim.

Câteva teme centrale ale ideologiei socialiste

Una din dificultăţile înţelegerii a ceea ce semnifică conceptul de socialism rezidă din faptul că el a folosit cu cel puţin trei sensuri diferite:
1. Socialismul a fost văzut ca un model economic legat de colectivism şi de mecanismul planificării, ca o alternativă la capitalism.
2. Socialismul a fost considerat ca un instrument al mişcării muncitoreşti, ca o formă de ’laburism’ care reprezenta interesele clasei muncitoare şi oferea un program politic pentru cucerirea puterii economice şi politice.
3. Ca un crez politic sau ideologie care oferea un set de valori şi principii fundamentale:
• Comunitate
• Cooperare
• Egalitate
• Satisfacerea nevoilor
• Proprietate comună

Originile gândirii socialiste

Pentru unii comentatori, rădăcina istorică a socialismului se găseşte în Utopia lui Thomas More ( 1478-1535). Alţi istorici leagă apariţia sa de perioada de după Revoluţia Franceză, când se configurează discursul despre drepturile şi egalitatea socială şi când au loc acţiuni politice radicale. Desigur, aceste procese trebuie corelate şi cu fenomenul mai amplu al Revoluţiei Industriale care a dus la dezvoltarea capitalismului şi implicit a clasei muncitoare fapt ce a sporit tensiunile sociale şi a constituit punctul forte al criticilor socialiştilor. Capitalismul devine un fel de bête noire, o sursă a tuturor inegalităţilor şi nedreptăţilor, criticat în limbajul radical al Revoluţiei Franceze: extinderea sufragiului democratic, drepturi sindicale, reformă parlamentară şi dreptate socială pentru clasa muncitoare. Aceste idei puteau fi impuse doar cu ajutorul mişcărilor populare, aşa cum arătase Revoluţia Franceză.
Pe de altă parte, socialismul a folosit o serie de surse intelectuale: republicanismul civic, raţionalismul iluminist, romantism, anumite forme de materialism, doctrina creştină, teoria legii şi drepturilor naturale, utilitarism, şi economie politică liberală. Locul central în panteonul gândirii socialiste îl ocupă însă Marx şi, până în 1914, partidul socialist democrat german.

Socialism sau socialisme?

Este dificil să vorbim de o doctrină socialistă singulară, sistematizată, şi la care să ne putem referi ca la o teorie originară. Există, mai degrabă, socialisme în diferite contexte istorice care se suprapun deseori cu alte ideologii. Foarte important este însă să nu analizăm aceste distincţii din perspectivă dominantă a marxismului, care este şi el o formă de socialism ca multe altele. În acest sens trebuie folosită cu precauţie distincţia operată de Marx şi Engels între socialismul utopic şi cel revoluţionar care, de fapt, ignoră asemănările şi comunitatea de credinţe a celor două curente. O altă clasificare este în funcţie de strategiile politice şi aici întâlnim un socialism revoluţionar şi altul reformist. S-a vorbit şi de socialism autoritarian şi libertarian, sau socialism colectivist organizaţional şi libertarian. Andrew Vincent distinge între următoarele forme de socialism: socialism utopic, socialism revoluţionar (marxist), socialism reformist, socialism etic, socialism pluralist şi socialism de piaţă.

Şcoli ale gândirii socialiste

În funcţie de aceste distincţii putem vorbi de mai multe şcoli ale gândirii socialiste:
1. Socialismul utopic, reprezentat de Saint-Simon, Charles Fourier şi Robert Qwen, a fost privit ca o tentativă de proiecţie a unei ordini sociale în conformitate cu natura umană. Aceasta trebuia să includă modelul reproducerii, aranjamentele familiale, chiar dieta şi tipul de îmbrăcăminte, pentru a asigura o viaţă pe deplin satisfăcătoare, fericită şi virtuoasă. Falansterul lui Fourier, Noua armonie a lui Owen, şi Societatea administrată industrial a lui Saint-Simon, erau exemple de societăţi dinamice şi creative care duceau la înflorirea totală a fiinţei umane.
2. Socialismul revoluţionar, întruchipat exemplar de opera lui Karl Marx, avea ca trăsătură esenţială interpretarea materialistă a istoriei conform căreia condiţiile economice şi materiale ale existenţei constituiau fundamentul vieţii politice, sociale şi al conştiinţei umane. Dialectica forţelor şi relaţiilor de producţie reprezenta motorul dezvoltării societăţii umane iar statul era instrumentul luptei de clasă. Antagonismul istoric dintre clasa muncitoare revoluţionară şi burghezie se încheia odată cu suprimarea capitalismului şi instaurarea proprietăţii socialiste. În cadrul marxismului un loc aparte l-a avut curentul umanist reprezentat de Antonio Gramsci şi Georg Lukas care au încercat să introducă teza autonomiei umane ca o reacţie la strictul determinism economic al operelor lui Marx.
3. Socialismul statului reformist este reprezentat în special de revizionsmul lui Eduard Bernstein şi partidul social democrat german de după 1945; el este strâns legat de asemenea şi de tradiţia liberalismului social. Trăsătura sa principala o contituie încercarea de repudiere sau revizuire a marxismului. În al doilea rând, pledează pentru o democraţia graduală şi reforma constituţională ca mijloace de trecere la socialism. În al treilea rând, acceptă ideea economiei de piaţă în cadrul unei economii mixte (şi capitaliste şi socialiste). În al patrulea rând, critica pe care o face capitalismului este una tehnică, instrumentală, vizând ineficienţa şi risipa, şi nu una morală.
4. Socialismul etic este strâns legat de cel reformist, deşi se deosebesc în privinţa rolului statului. Trăsătura sa distinctivă este accentul pus pe dimensiunea etică, socialismul fiind interesat de valorile corecte sau adevărate. Capitalismul nu este numai ineficient economic dar şi deficient din punct de vedere moral, de aceea reformele politice şi economice nu sunt suficiente. Transformarea morală a cetăţenilor ar trebui să preceadă schimbarea politică. Statul poate facilita transformarea morală, prin sistemul educaţional, pentru că are anumite funcţii etice.

Natura umană

Ideologia socialistă împărtăşeşte teza perfectibilităţii fiinţei umane, oamenii îşi pot dezvolta şi perfecţiona statutul moral. Indivizii au o natură socială iar condiţiile în care ei evoluează spun multe lucruri despre caracterul lor, pentru că sunt înzestraţi cu raţiune şi capacitate de auto-desăvârşire. Şi acest lucru este valabil pentru toţi oamenii, indiferent de clasa sociala, rasă, sex, socialismul având o dimensiune internaţionalistă şi cosmopolită aidoma liberalismului.
Există de asemenea şi o influenţă a raţionalismului de tip iluminist în ontologia umanului care respinge convingerea că oamenii pot fi transformaţi pe cale raţională în anumite condiţii specifice. Dimpotrivă, dacă se acţionează pentru transformarea şi modernizarea condiţiilor de viaţă, atunci se poate transforma şi caracterul oamenilor. Materialismul istoric marxist este în acest sens un exemplu de doctrină raţional modernizatoare care propune teza transformării naturii umane prin modificarea condiţiilor materiale ale existenţei.
Pe de altă parte, în varianta mai romantică a socialismului întâlnim convingerea că indivizii sunt autonomi şi ei pot fi educaţi să descopere adevărurile morale şi să aprecieze valorile tradiţiei. Progresul, industrializarea şi modernizarea nu sunt factori indispensabili în devenirea fiinţei umane, oamenii sunt creatori şi se pot împlini printr-o activitate serioasă şi profundă.
Tot de la încercarea iluminismului de a explica realitatea cu ajutorul principiilor raţiunii şi de a elimina superstiţiile se trage şi tentaţia socialismului către ştiinţificitate. În plus, admiraţia faţă de ştiinţele empirice din sec XIX va imprima socialismului tentaţia folosirii limbajului ştiinţelor naturii ceea ce-i conferea un aer de veridicitate. Odată descoperite principiile şi structura naturii umane acestea puteau fi clasificate şi se putea proiecta o societate care să împlinească toate aspiraţiile umane. Această tentaţie avea să capete o expresie absolută în marxism care, aşa cum pretindea Engels, descoperise legea dezvoltării istoriei umane, după cum Darwin descoperise legea dezvoltării naturii organice.
Comunitatea, cooperarea, fraternitatea şi camaraderia sunt concepte cheie în caracterizarea relaţiei moralitate-natura umană în ideologia socialistă pentru că sunt prezente în aproape toate curentele socialiste de la cel utopic până la în sec. XX. Supoziţia centrală este afirmarea priorităţii ontologice a colectivităţii în raport cu individul. Cooperarea şi comunitatea sunt valori superioare individualismului şi egoismului, care înseamnă doar izolare şi competiţie. Mutualitatea, comunalitatea, şi sentimentul de a împărtăşi cu ceilalţi sunt definitorii pentru viaţa socială. Noi nu putem exista în afara relaţiilor cu ceilalţi decât ca simple abstracţii, entităţi fără substanţă, fără istorie şi apartenenţă.

Egalitate şi libertate

Fără îndoială conceptul central al ideologiei socialiste este cel de egalitate. Dar aceasta nu înseamnă ca toţi gânditorii socialişti au împărtăşit acelaşi concept de egalitate. Fourier considera ideile egalitariene ca fiind un fel de otravă, el accepta chiar existenţa ierarhiei sociale, a diferenţelor de venit şi de poziţie în cadrul falansterului. Marx însuşi nu era foarte prieten cu ideea că egalitatea este un bun in sine. Desigur accepta că scopul final al comunismului trebuie să fie cel al egalităţii sociale, dar prefera să nu speculeze asupra sa întrucât, spunea el, n-avem cum să anticipăm forma socială particulară pe care o vor impune transformările economice.
Şi liberalismul este considerat un curent politic egalitarian, numai că el se referă la egalitatea şanselor, a oportunităţilor, pe când socialismul vizează în principal egalitatea în distribuirea bunurilor şi serviciilor. Această distincţie este foarte utilă în analiza comparativă a celor două doctrine şi în înţelegerea adecvată a acuzelor de ”stângism” sau de ”cvasi-socialism” aduse de unii critici ai liberalismului. Liberalismul are ca valoare centrală libertatea iar aceasta intră deseori în contradicţie cu egalitatea. Desigur ideea de egalitate nu trebuie înţeleasă în sens literal, factual. Nu este implicată aici egalitatea oamenilor din perspectiva capacităţilor şi abilităţilor fizice şi mentale, ci mai degrabă este vorba de o egalitate morală – ca în ideea iudeo-creştină a egalităţii sufletelor în faţa lui Dumnezeu. Acest concept de egalitate, folosit şi de socialismul etic, este de sorginte kantiană întrucât indivizilor li se recunoaşte capacitatea de a avea o voinţă raţională care merită respect egal, fiecare fiind capabil să-şi satisfacă interesele şi să-si realizeze fericirea meritând astfel o consideraţie egală. Acesta este concepţia despre egalitate privită drept o condiţie, o oportunitate pentru dezvoltarea fiinţei umane. Ea se apropie de accepţiunea liberală a egalităţii morale a indivizilor care este de altfel compatibilă cu libertatea.
Trebuie să distingem însă între egalitatea ca o condiţie şi egalitatea ca un scop. Socialismul este preponderent asociat cu realizarea egalităţii ca scop fundamental al societăţii. Mijloacele prin care se realizează acest scop sunt diferite şi aici intervin diferenţierile dintre socialismul vestic şi cel estic, de sorginte marxistă. Dacă pentru socialismul de tip sovietic instrumentul esenţial era naţionalizarea mijloacelor de producţie şi economia de comandă, pentru socialismul vest european economia mixtă şi redistribuirea bunăstării prin impozitul progresiv pe venit erau mijloacele realiste de asigurare a echităţii sociale.

Statul şi democraţia

Se consideră îndeobşte că toate curentele socialiste sunt etatiste, că atribuie statului rolul principal în transformările sociale şi economice care sunt rezultatul unei politici colectiviste. Există însă nuanţe şi diferenţieri necesare. Robert Owen, spre exemplu, era profund neîncrezător în menirea statului şi a democraţiei parlamentare care erau doar un paravan pentru corupţie şi nedreptate socială. Marx vedea statul ca un instrument esenţial al luptei de clasă, pentru că structura sa era fundamentată de proprietatea privată şi interesele de clasă specifice capitalismului. Lenin, care împărtăşea mai degrabă o viziune anti-statală, propunea o organizare comunală a societăţii în care puterea politică aparţinea sovietelor muncitoreşti. Actorii importanţi ai transformărilor sociale nu erau instituţiile statului, ci clasa muncitoare (Marx), avangarda revoluţionară (Lenin), elita intelectuală atrasă de lupta muncitorilor (Gramsci), sau ţăranii agricultori (Mao Tse-tung).

Comunismul

Termenul ca atare vine de la societăţile revoluţionare secrete ale Parisului anilor 1830. În dezbaterea politică a fost folosit în trei sensuri diferite:
1. cu referinţă la o societate a viitorului bazată pe proprietatea comună şi organizare socială comunitară. Chiar Platon şi Thomas More pot fi bănuiţi de un anumit comunism, deşi conceptul ca atare este asociat operei lui Marx şi Engels.
2. cu referinţă la mişcarea politică care trebuia să înfăptuiască o asemenea societate prin lupta revoluţionară a clasei muncitoare.
3. cu referinţă la regimurile politice instaurate în U.R.S.S., ţările Europei de Est, China, Cuba, etc, după preluarea puterii politice de către partidele comuniste.
Strict vorbind, marxismul apare ca o doctrină politică după moartea lui Marx în 1883 şi este rodul activităţii lui Engels, Kautsky şi Plehanov care au sistematizat ideile sale într-o concepţie despre lume şi viaţă atât de necesară mişcării socialiste în expansiune. Acest ortodoxism marxist a fost denumit materialism dialectic şi a devenit fundamentul comunismului sovietic. Dincolo de acest Marx, există şi interpretări care-l consideră un economist determinist sau un umanist socialist. Indiferent de etichetări Marx însuşi se considera întemeietorul socialismului ştiinţific care avea ca scop central descoperirea legilor dezvoltării sociale şi istorice.
Filozofia marxistă
Miezul teoretic al marxismului este o filozofie a istoriei care explică de ce capitalismul este perimat şi trebuie înlăturat şi înlocuit cu socialismul. În Tezele despre Feueurbach (1845) Marx formulează celebra teză ”Filozofii n-au făcut decât să interpreteze lumea în moduri diferite, important este însă a o schimba”. Filozofia sa este una practică, este atât o teorie a societăţii dar şi un proiect politic socialist. În comparaţie cu socialismul utopic, care concepea transformarea societăţii fără legătură cu lupta de clasă şi revoluţia socialistă, marxismul este o analiză ştiinţifică a legilor istoriei şi unealta indispensabilă a luptei revoluţionare a proletariatului.
Specificitatea gândirii lui Marx este dată de concepţia sa materialistă asupra istoriei, denumită de Engels materialism istoric. Credinţa sa era că circumstanţele materiale ale existenţei noastre, producţia bunurilor necesare subzistenţei, sunt factorii determinanţi ai istoriei şi ai conştiinţei umane. Cu alte cuvinte, baza economică a societăţii determină suprastructura sa politică şi legală. De la Hegel, Marx a preluat ideea dialecticii, un proces al interacţiunii dintre forţele opuse care duce la un nou stadiu de dezvoltare al fenomenelor. Dacă la Hegel dialectica explica evoluţia spiritului universal prin conflictul dintre teză şi antiteză care prin sinteză conducea către o nouă teză, ş.a.m.d., la Marx datorită interpretării materialiste dialectica era o explicaţie a evoluţiei istorice în funcţie de contradicţiile specifice fiecărui mod de producţie şi determinate de existenţa proprietăţii private. Capitalismul conţinea în sine antiteza sa- proletariatul- care era, după cum spunea Marx, ”groparul capitalismului”. Conflictul dintre burghezie şi proletariat avea să ducă la un nou stadiu de evoluţie a societăţii, la socialism şi apoi la comunism. În Ideologia germană (1846) Marx va identica patru stadii ale dezvoltării societăţii: a) comuna primitivă, în care principala sursă a conflictului era dată de precaritatea condiţiilor materiale de existenţă; b) societatea sclavagistă, marcată de conflictul dintre sclavi şi stăpânii de sclavi; c) feudalismul, ca expresie a antagonismului dintre feudali şi iobagi; d) capitalismul, dominat de lupa dintre burghezie şi proletariat. Istoria omenirii era astfel istoria luptei de clasă, a luptei dintre opresori şi opresaţi, dintre exploatatori şi exploataţi. Scopul final al acestei lupte era comunismul, o societate fără clase antagoniste, o societate a proprietăţii comune şi a bunăstării generale. Comunismul însemna sfârşitul ”pre-istoriei umanităţii”.
Economia politică marxistă
În scrierile timpurii Marx face a critică a capitalismului fundamentată pe noţiunea de alienare. Capitalismul însemna separarea oamenilor de natura lor genuină, esenţială, de capacitatea lor de a-şi dezvolta talentele, aptitudinile, printr-o activitate productivă liberă. Întrucât capitalismul era o societate de consum îi înstrăina pe muncitori de produsul muncii lor; ei nu produceau bunuri necesare şi utile, ci doar mărfuri pentru vânzare şi profit. Ei erau de asemenea alienaşi chiar în procesul muncii, deoarece erau obligaţi să lucreze sub supraveghere strictă şi severă. In fine, muncitorii erau alienaţi de însăşi substanţa lor pentru că producerea de bunuri de consum era o activitatea uniformă şi depersonalizantă, în loc sa fie una creatoare şi de împlinire a capacităţilor individuale.
În scrierile ulterioare va trece la o analiză aplicată a capitalismului, din perspectiva luptei de clasă şi a exploatării. Toata istoria umanităţii, spunea el, este istoria luptei de clasă. Clasele sociale, şi nu indivizii sau partidele politice, sunt agenţii principali ai schimbărilor sociale pentru că relaţiile dintre ele se bazează pe un antagonism ireductibil: clasele dominante vor exploata întotdeauna pe cei dominaţi. Marx explica acest perpetuu conflict prin teoria valorii şi a plusvalorii. Valoarea oricărui bun este dată de cantitatea de muncă pe care o încorporează. Forţa de muncă are capacitatea de a produce mai mult decât este necesar pentru reproducerea sa, de a produce plusvaloare. În goana după profit capitaliştii vor beneficia de surplusul de valoare creat de muncitori plătindu-le un salariu mai mic decât valoarea produsă de munca lor. Mecanismul exploatării capitaliste este inerent modului său de producţie, indiferent cât de generos ar putea fi un capitalist individual el este obligat de cerinţele producţiei şi ale reproducerii capitalului să-şi însuşească o parte din munca angajaţilor săi. Altminteri n-ar rezista cerinţelor pieţei şi concurenţei. Mecanismul implacabil al exploatării capitaliste nu putea fi suprimat decât prin înlăturarea factorului care l-a generat, proprietatea privată, şi prin instaurarea proprietăţii socialiste.
Viziunea politică marxistă

Din punct de vedere politic capitalismul este predestinat să fie înlăturat prin revoluţia proletară. Aceasta nu însemna doar o schimbare a guvernelor şi a aparatului de stat, ci o revoluţie socială care ducea la un nou mod de producţie şi o nouă societate, cea comunistă.


O asemenea revoluţie, credea Marx, va izbucni în ţările capitaliste cele mai dezvoltate Anglia, Franţa, Germania, în care conflictul dintre forţele de producţie şi relaţiile de producţie se maturizase pe deplin iar antagonismul dintre burghezie şi proletariat ajunsese în faza revoluţiei sociale. Tranziţia de la capitalism la comunism nu se putea realiza însă automat, era nevoie de o etapă intermediară, a unei societăţi socialiste, în care persistau încă antagonismele de clasă, şi pe care Marx a denumit-o ”dictatura revoluţionară a proletariatului”. Ea trebuia să prevină contra-revoluţia şi să pregătească condiţiile pentru trecerea la comunism, la societatea fără clase sociale şi fără stat. Comunismul însemna un mod de producţie destinat satisfacerii nevoilor tuturor oamenilor, o societate în care oamenii puteau să fie stăpânii propriului destin şi să-şi împlinească pe deplin potenţialităţile. Dezvoltarea liberă a fiecăruia, spunea Marx, era precondiţia dezvoltării libere a tuturor.
Dacă marxismul a fost doar o nouă ”religie”, sau o ideologie mesianică, rămâne a problemă de analizat sistematic şi critic. Experimentarea sa practică în sec XX a însemnat nenumărate crime şi irosiri de vieţi omeneşti. Acesta este rodul oricărui proiect social totalitar care propune transformarea radicală a societăţii pornind de la principii absolute, morale, politice sau economice. Întotdeauna oamenii au avut propriile lor planuri de viaţă care au fost deseori în conflict cu alte perspective individuale. Singura soluţie raţională pentru acomodarea lor a fost, şi va fi, negocierea liberă şi permanentă a angajamentelor şi instituţiilor în care oamenii să poată exista liber. A impune un proiect unic si constrângător, în numele unei abstracte societăţi a egalităţii şi fericirii tuturor, este nu numai o utopie dar şi un coşmar al umanităţii.

Bibliografie:
Andrew Vincent, Modern Political Ideologies, Blackwell, Oxford, 1995.
Andrew Heywoog, Political Ideologies, Palgrave, 1992


TEXTE DE COMENTAT

"Progresele spiritului uman, revolutiile intervenite in cunostintele noastre imprima fiecarui secol un caracter particular. Secolul al XVI-lea a fost marcat de teologi sau, mai exact, aceasta a fost tendinta intelectuala, ca aproape toti cei care scriau sa se ocupe de probleme teologice. In secolul al XVII-lea, artele au inflorit si au vazut lumina zilei capodoperele literaturii moderne. Scriitorii ultimului secol au fost filosofi; ei au remarcat ca marile institutii sociale erau bazate pe prejudecati si superstitii si au facut sa se prabuseasca superstitiile si puterile care emanau din ele. A fost secolul revolutiilor si al criticii. Care va fi caracterul secolului nostru - al XIX-lea?
Mersul spiritului uman, aceasta nevoie de institutii generale, care se face simtita prin convulsiunile Europei, totul imi spune ca studierea marilor probleme politice va fi scopul cercetarilor timpului nostru. Filosofia secolului trecut a fost revolutionara, cea a secolului al XIX-lea trebuie sa fie organizatoare"
( SAINT- SIMON, Reorganizarea societatii europene sau necestitatea si mijloacele de a uni popoarele Europei intr-un singur corp politic, pastrandu-I fiecaruia independenta nationala, in : Mari ganditori si filosofi francezi ai veacului al XIX-lea, vol 1, Ed Minerva, 1989, pg 101)

"Deficientele institutiilor duc la distrugerea oricarei societati; vechile institutii prelungesc ignoranta si prejudecatile timpului in care au fost create. Vom fi deci obligati sa alegem intre barbarie si prostie? Scriitori ai veacului al XIX-lea, numai voua va revine sarcina de a ne scoate din aceasta trista alternativa ! Ordinea sociala a fost rasturnata pentru ca nu mai corespundea nivelului cunostintelor stiintifice. Voi trebuie sa creati o ordine noua, mai buna. Corpul politic a fost dizolvat, voi trebuie sa-l reconstruiti. O asemenea munca e dificila, fara indoiala, dar nu va depaseste fortele; voi domniti asupra opiniei, iar opinia domneste asupra lumii"
(SAINT-SIMON, ibidem )

" Industriasii simt ca ei sunt cei mai apti pentru a conduce interesele banesti ale natiunii, dar nu fac publica aceasta idee, de teama sa nu tulbure linistea.; ei asteapta cu rabdare sa se formeze o opinie publica in privinta aceasta si ca o doctrina cu adevarat speciala sa-I cheme la carma afacerilor. Din cele spuse pana acum, rezulta ca mijloacele pasnice, adica mijloacele de demonstratie si de convingere, vor fi singurele pe care industriasii le vor intrbuinta sau le vor sprijini pentru a lua conducerea averii publice din mainile nobililor, militarilor, juristilor, rentierilor si funtionarilor publici…
Distributia rolurilor in societatea noua va fi urmatoarea : " puterea spirituala - in minile savantilor; puterea temporala - in mainile proprietarilor; puterea de a numi in functie de mari conducatori ai omenirii- in mainile tuturor; drept salarii pentru guvernanti - prestigiul "
(Saint-Simon)

"Oriunde exista proprietatea privata a oamenilor si banul este masura tuturor lucrurilor; comunitatea are putine sanse sa fie condusa cu dreptate sau sa infloreasca in prosperitate….Sunt pe deplin convins ca nu se poate face nici o distributie egala si corecta a bunurilor si ca nu poate sa existe nici o bunastare reala in treburile omenesti, decat daca proprietatea privata este scoasa in afara legii si eliminata"
(Thomas Morus- Utopia )


" Daca as fi intrebat: ce este sclavia ? si as raspunde scurt : este o crima, gandul meu ar fi imediat inteles. N-as avea nevoie de un lung discurs pentru a arata ca puterea de a-I rapi omului gandirea, vointa, personalitatea este o putere de viata si de moarte, ca a face dintr-un om un sclav inseamna a-l ucide. Atunci pentru ce nu as putea raspunde la intrebarea : ce este proprietatea? cu este un furt , caci aceasta a doua intrebare este echivalenta cu prima? …. Un autor ne invata ca proprietatea este un drept civil, nascut din dreptul primului ocupant si protejat de lege; un altul sustine ca este un drept natural, avandu-si izvorul in munca. Iar aceste teorii, oricat de contradictorii ar parea, sunt aprobate si incurajate ! Eu afirm ca nici munca, nici ocuparea, nici legea nu pot da nastere proprietatii. Afirm ,de asemenea, ca proprietatea este, de fapt, un efect fara cauza"
(Pierre- Joseph Proudhon, Ce este proprietatea ? In Mari ganditori si filosofi francezi ai veacului al XIX-lea, vol II, pg 150-151)

"Sa acceptam, totusi, ca munca da dreptul de proprietate asupra produsului; atunci, de ce acest principiu nu este universal? De ce aceasta pretinsa lege este aplicata unui grup restrans de oameni si nu are valabilitate in cazul masei muncitorilor? Cel care munceste devine proprietar; dupa principiile actuale ale economiei si dreptului, acest fapt nu poate fi negat. Cand spun proprietar eu nu inteleg insa numai cel care isi incaseaza salariul. Prin propietar eu inteleg stapanul valorii create de el insusi, valoare care poate da un beneficiu numai proprietarului, adica celui care a produs-o"
"Muncitorului ii trebuie un salariu pentru a trai cand munceste, caci el nu produce decat consumand. Cine angajeaza un om ii datoreaza hrana si intretinere, sau salariul echivalent. E prima conditie a oricarei productii. Trebuie, de asemenea, ca muncitorul, in afara de subzistenta actuala , sa gaseasca in productie garantia existentei sale viitoare, pentru cazul in care nu ar mai avea de lucru sau nu ar mai putea lucra. Cu alte cuvinte, trebuie ca munca viitoare sa renasca permanent in munca trecuta : aceasta este legea generala a reproductiei.
Salariul muncitorului nu depaseste deloc consumul sau curent si nu-I asigura salariul de a doua zi, in timp ce capitalistul gaseste in instrumentul produs de muncitor o garantie de securitate si independenta pentru viitor. Dar acest ferment regenerativ, acest germen etern al vietii, adica pregatirea unei productii si a instrumentelor ei, este ceea ce capitalistul datoreaza producatorului si nu-I mai da niciodata inapoi Tocmai acesta prelevare frauduloasa saraceste muncitorul, genereaza luxul trandavului si provoaca inegalitatea conditiilor de existenta. Este exact ceea ce s-a numit, cu un titlu atat de potrivit, exploatarea omului de catre om."

"Comunitatea este inegalitate, dar intr-un sens invers proprietatii.Proprietatea este exploatarea celui slab de catre cel puternic; comunitatea este exploatarea celui tare de catre cel slab. In proprietate, inegalitatea conditiilor rezulta din forta, oricare ar fi denumirea sub care se ascunde: forta fizica si intelectuala, forta evenimentelor, a hazardului, averea, forta proprietatii insusite etc. In comunitate, inegalitatea provine din mediocritatea cunostintelor si a muncii, mediocritatea glorificata, ca si forta. Aceasta ecuatie vulgara revolta constiinta si face pe cel harnic sa carteasca. … Comunitatea este opresiune si servitute.Omul vrea din toata inima sa se supuna legii datoriei, sa-si serveasca patria si sa-si ajute prietenii.; dar el vrea , de asemenea, sa lucreze ce ii place, cand ii place, cat ii place; vrea sa dispuna de timpul sau; sa munceasca rational nu din ordin; sa se sacrifice prin sine insusi, nu din obligatie servila.Comunitatea este in mod esential contrara liberului exercitiu al facultatilor noastre, inclinatiilor noastre celor mai intime"

"Anarhia, adica absenta stapanului, a suveranului, este forma de guvernare de care ne apropiem in fiecare zi si pe care obisnuintele inradacinate ne fac sa o privim drept culmea dezordinii si expresia haosului."
"Orice chestiune de politica interna trebuie rezolvata conform datelor statisticii departamentale; orice problema de politica externa tine de statistica internationala. Stiinta guvernarii apartine de drept unei actiuni a Academiei de stiinte , al carei secretar perpetuu devine in mod necesar primul ministru; si, pentru ca orice cetatean poate adresa un memoriu Academiei, orice cetatean este legislator. Dar, cum parerea cuiva nu conteaza decat daca este demonstrata, nimeni nu- si poate impune vointa in locul ratiunii, nimeni nu este rege" ( Pierre- Joseph Proudhon, Ce este proprietatea ? In Mari ganditori si filosofi francezi ai veacului al XIX-lea, vol II, )


"Chiar daca o societate a descoperit legea naturala a dezvoltarii sale, ea nu poate nici sa sara peste anumite faze naturale ale dezvoltarii, nici sa le desfiinteze prin decrete. Dar ea poate sa scurteze si sa usureze durerile facerii" ( Marx- Capitalul )

"Istoria oricarei societati de pana astazi este istoria luptei dintre clase. Om liber si sclav, patrician si plebeu, nobil si iobag, mester si calfa, pe scurt asupritori si asupriti, se aflau intr-un permanent antagonism, duceau o lupta neintrerupta, cand ascunsa, cand fatisa, o lupta care de fiecare data se sfarsea sau printr-o prefacere revolutionara a intregii societati, sau prin pieirea in comun a claselor in lupta"
( Marx- Manifestul Partidului Comunist)
"Epoca noastra, epoca burgheziei, se deosebeste insa prin aceea ca a simplificat antagonismele de clasa. Societatea intreaga se desparte din ce in ce mai mult in doua mari tabere dusmane, in doua mari clase direct opuse una alteia : burghezia si proletariatul"

"Muncitorul moden, dimpotriva, in loc sa se ridice odata cu progresul industriei, cade tot mai adanc chiar sub conditiile de trai ale propriei sale clase. Muncitorul devine pauper si pauperismul se dezvolta chiar mai repede decat populatia si bogatia. Burghezia este incapabila sa stapaneasca, fiindca este incapabila sa asigure scavului ei existenta, chiar in limitele sclaviei lui. Burghezia da nastere, inainte de toate, propriului ei gropar. Pierirea ei si victoria proletariatului sunt deopotrivade inevitabile"
"Miscarea proletara este miscarea de sine statatoare a imensei majoritati, in interesul imensei majoritati. Proletariatul, stratul cel mai de jos al societatii actuale, nu se poate ridica si libera fara sa arunce in aer intreaga suprastructura a paturilor care alcatuiesc societatea oficiala"

"Intre societatea capitalista si cea comunista se afla perioada transformarii revolutionare a cei dintai in cea de-a doua. In aceasta faza superioara a evolutiei sociale va disparea subordonarea individului fata de diviziunea muncii, nu va mai exista sciziunea intre munca fizica si cea intelectuala iar dereptul burghez va fi inlocuit cu "de la fiecare dupa capacitati, fiecaruia dupa nevoi".
"Comunistii sunt, asadar, din punct de vedere practic, partea cea mai hotarata a partidelor muncitoresti din toate tarile, partea care impinge miscarea mereu inainte; din punct de vedere practic, ei au fata de restul masei proletariatului superioritatea intelegerii limpezi a conditiilor, a mersului si a rezultatelor generale ale miscarii muncitoresti"
"Socialismul este asociatia in cadrul careia dezvoltarea libera a fiecaruia este conditia pentru dezvoltarea libera a tuturora"
"In societatea comunista, in care nimeni nu are o sfera exclusiva de activitate, ci fiecare poate sa se realizeze in orice ramura doreste, societatea reglementeaza productia generala si face astfel posibil ca eu sa fac un lucru astazi si altul maine, sa vanez dimineata, sa pescuiesc dupa-amiaza, sa hranesc vitele seara, sa critic dupa cina, dupa cum vreau eu, fara ca vreodata sa devin vanator, pescar, pastor sau critic"